o zi, a mea

stau, adulmec linistea ce s-a cimentat ca un ultimatum intre mine si lume…
nu-mi propun nimic, nici ei caci nu mai e nimic de propus in acest univers ce a vazut si desavarsit aproape totul cu exceptia ultimei licariri a ei, a existentei sale.
si totusi, in camera mea goala insa plina de nimicuri desuete, zac in propia-mi neputinta de a ma alia lumii asteia de ii zice viata reala, si cat am incercat…
uneori imi intind aripile sa incerc aerul, e atat de domol suvoiul ce odinioara ma lua pe sus incat renunt…
abdic din meseria asta infernala de a fi om si incerc sa devin un element, un stindard pe care omenirea nu il va cucerii cu telurile ei cica marete, palide surogate a lumi ce ar fi trebuit sa fie.
azi, in limanul clar ce se contureaza observ ca nu m-am inselat in lupta ce ma mana insa tot azi nu pot sa mai visez, nu pot, am visat atat de mult incat s-a catat reveria pentru eternitate… si am pierdut indata totul, am pierdut copilaria, acea visare perpetua, sunt invariabil ce am urat cu inversunare: om.

Tim

Read more posts by this author.

Subscribe to Trei Puncte

Get the latest posts delivered right to your inbox.

or subscribe via RSS with Feedly!
.