aleatoriu ganduri(autocenzurat)

crudul timp sa imi despice zarile si sa observ iluminarea stravezie a finalului.mda, sunt clipele dinaintea unei mari, sa-i zicem deceptii, pe care o presimt, oamenii intotdeauna ma

dezamagesc-cu mici exceptii-cred ca e in natura lor sa te iluzioneze, sper sa nu mai fiu eu prins fara garda in momentul cand lovesc.
astept, des, ca timpul sa treaca si sa imbatranesc, frumos, fara prea multe boli ori prea mult stres. vara asta iar a fost una in zadar, cu toate ca am regularizat unele porniri

negative, insa nu prea am amintiri legate de aceast anotimp ce isi traieste sfarsitul.
e cald, parca nu atat de cald pe cat ar trebui, poate ca am scapat de canicula.
cu mult mai multa energie eram inzestrat vara ce a trecut, pacat ca nu mi-am vazut eu lungul nasului, sa speram ca voi finaliza ce am inceput,cu toate ca sunt semne de insucces

inca de pe acum.
cred ca inca nu am zburat destul deasupra cuibului, desi am facut acrobatii si tumbe prin vazduh, sper sa prind un aer ascendent in vara asta, ce a mai ramas din ea, si sa imi

pecetluisc soarta-sper ca in mod pozitiv-
daca nu ma reprofilez, schimb meseria si asta e dispar din tara asta, pentru totdeauna, asta e o promisiune pe care mi-o fac mie.
si cale de izbavire nu-i, nici speranta, macar, atat sa fie, una cat de mica.
societatea asta, una blestemat de insensibila, de neprietenoasa cu semenii, chiar daca toleranta e sadita prin mintile luminate ale unora, intunericul grotesc roade galerii

strasnice in agregarea societatii.
trist, ca si o salcie, prevestesc furtuna ce va izbavi al meu suflet pe veci, spunandu-mi mie insumi sa renunt, acum cat mai pot, la visare…
una primejdioasa, caci se ingana cu realitatea.eram viu, lustruiam podelele cunoasterii, si imi era bine, atat, atat de bine, incat credeam ca e un perpetum-mobile…ce amarnic m-am

inselat, nimic ce e omenesc nu e vesnic…iar altceva nici nu conteaza…
sunt unele cuvinte ce uneori le uit cu desvarsire, numa ca sa reintre in scena la urmatoarea fraza, am avut un cuvant pe care il uitasem si pe care nici acum nu reusesc sa mi-l

amintesc, desi e unul banal, uzual chiar, insa nu vreau sa imi consum din energia si asa tot mai muribunda pt a-l gasi.
imi place jocul asta in cuvinte, te murdareste de praful ce il starneste constructia lor in cerebel ca si un castel de carti ce se prabuseste…
moartea asta a cuvintelor se numeste limbaj, o moarte a simbolurilor si sedimentarea lor in muntele constiintei.uneori as dori ca toti sa fim muti pe vecie, caci numa raul se

raspandeste eficient pe pe calea limbajului.
binele, intodeauna e un remanent al raului, un rau esuat, un rau aproximativ, cleios ce se lipeste numa acolo unde e loc ramas .istoria in genere, e o trecere in revista a evolutie

raului, o biblioteca plina cu lipsa binelui…bun, dar unde este binele?ei bine, e ascuns, temeinc ingropat si disimulat in arta echilibrului intre natiunii, intre razboi si pace, caci pacea e

o stare de nerazboi, un bine aproximativ, intre interesul lor si interesul populatiilor lor.binele are un singur loc pur si anume in sufletul profund al omului, pacat ca el se stinge la

nastere, cand sufletul se chinuie ingrozitor, dand nastere unei schimonosiri a binelui – raul-
muzica, e unul din cele mai placute droguri, un drog al singuratatii si a bolii ce m-a cuprins si anume dorul de ea.hmm, is chiar trist la ora asta, singur cu o sticla de fanta si una de

pepsi pe care le consum incet incet la fel ca si eternitatea clipelor fara o frantura de energie caci is complet epuizat si uzat de un timp hain si fara varsta. nu mai actionez ca pana

acum, caci nu mai am scopuri precise de indeplinit cu exceptia a unuia, unul aproape imposibil de atins, insa cred ca cel mai bine e sa astept sfarsitul weekendului.
mim al unei societati bolnave de atata caracterizari intre semeni, negative de cele mai multe ori, descopar pe zi ce trece ca rolul asta ma prinde si pe mine si, fara sa vreau, execut

sentinte irevocabile pt uni, insa se dovedeste ca is unele luate pe buna dreptate.
ahh, muzica asta, te inalta numa pentru a cadea si mai de la inaltime…una a propiilor iluzii, fulgeratoare ca un gand, senzatia de dupa nu are prea multe comparatii cu alte trairi,

poate cu baleajul intre vise si realitatea-o senzatie si ea- numit viata, da, caci muzica in sine e o viata…
atatea si atatea planuri, atate molfairi de aer si nimic conceret, ramn toate incremenite in proiect, uneori as vrea sa depun armele si sa trec in tabara adversa sa devin un om

adica sa incalc cu buna stiinta regurile moralitatii-care si asa e o moralitate indoielnica, – dar cu ce dracu sa le inlocui, cu vanare de vant?ca doar nu o sa imi fgac eu

propiul meu set de legi ale moralitatii?
si totusi, se merita sa mai stagnezi in baltoaca celor putini sau trebuie cu tot dinadinsul sa plonjezi in apa involburata, una inselatoare a unui destin rubensian dar gol pe dinauntru,

caci sunt sigur voi avea multi ”prieteni” care sa te imbie la binele general dar ridicol, pt ca romanul nu ii e bine decat in momentul cand cel de langa el e cazut sau cand mai isi

cumpara o masina sau o casa ca in rest le-a cam facut pe toate un liceu facut la misto si o facultate sau chiar 2 simulate, mimand interesul pentru dezvoltarea spirituala.
un roman se distinge de la o posta prin interesul sau specific asupra semenilor, eminamente unul material…caci sunt putin aceia care te vor intreba ce ai pe suflet, mai repede te

vor intreba, atunci cand esti suparat ce a

imi arunc ochii pe acest monitor, cred ca e a enspemiaoara, ma intristez, am atatea si atatea griji si atatea probleme de rezolvat si atat de putini bani la dispozitie…imi vin nervii pe

sistem si nu imi vin decat vorbe de oacara la adresa lui.dupa ce ca e un sistem infect, e administrat si in stil pompieristic, stingand doar efectele crizei

si cauza, asa ca nu ramane nimic de facut decat sa rezist, cu stoicism…
am o stare care nu poate fi lesne cuprinsa in vorbe, is intre mai multe stari:de lehamite, de lene, de vrie ce sa mai intrun cuvant sunt obosit.ar fi cazul sa trag pe dreapta…
mda, sunt unele zile cand nu mai am energie, nici macar de introspectie-una din favoritele mele activitati-caci is hamesit de cunoasterea altui eu, in afara de al meu.cred ca e

momentul sa las copilariile si sa evit prostirea voluntara a fiintei mele, a venit momentul renasterii si reversiunea metamorfozei la care am fost supus de unele forte excentrice,

independente de puterea mea de actiune si decizie.
mai am multe de facut, sper isa sa fac primul pas, adica trezirea la realitate, voi spune adio mai multor obiceiuri poroste:anume pierderea timpului in zadar…

incing lupte aprige, vara, caci merg pana la limita, una a posibilitatilor mele fizice si nu numai, acumulez nesperate sentimente de liniste, caci inainte, in ani ce cursau prin fagasul

timpului, linistea imi lipsea cu desavarsire…
salvez eternitatea in pumnul meu ca de otel, zadarnic, si ma bucur, plang si ma tanguiesc caci stiu pe unde imi umblasera pasi, pe unde imi salasluise privirea, unde am staruit si

unde am prosternat nemurirea, inainte…de furtuna zamislirii, a ruperii, a adormirii visarii, a mortii implinirii in neant…
spun, caci inca is, ins ce are inca a spune, ce inca slobozeste vorbe fierte la foc marunt, udat de doruri crunte… is ultimul, chiar ultimul asisderea-mi mie…
am plans, cand ai terminat cu mine, cand am intrerupt visarea, plang si acum, in mine…
pastrez stropi de lumina pe pielea-mi alba ca si un soare dalb de mai, caci urasc seninul dupa-amiezei.imi place sa ocolesc soarele, cu toate ca imi este cu neputinta un asalt

perpetuu asupra umbrei.ascult cum creste umbra, invaluind ale mele oase umblate de atata si atata amar de vreme prin eternul siaj al vremurilor trecute.
stau, pe o vreme bantuita de liniste, imi sparg timpanele cu calmul senin al noptilor de iulie.astept, inclestarea norilor purpurii in amurgul vag ce va veni de dupa.
muribund, caut spovedania clipelor involburate ce au trecut ca o parere, inclin capul in fata nimcniciei nazuintelor trufase ale mele, ce m-au condus spre nebunia pierzaniei, intre vis

si realitate.
pasesc prin ploaia deasa de iulie, a viselor natangi, atarnate aievea in frunzisul realitatii care ma doboara.spun-uneori-lucrurilorpe nume, pentru simplul fapt ca nu stiu sa mint, nu

mai stiu cum sa ma mint, am epuizat si ultima rezerva de minciuna, is sincer ca si un copil bun…
insa, doare, clipele astea de sinceritate ma aduc in pragul nebuniei, mijesc cu ochii mintii zarile lude ce parca ma inunda pe neismtite. si-mi strica graba cu care apuc fraiele realului.
ratacesc, ceata ma apasa, ochi-mi lacrimeaza vise moarte…de speranta inutila, respir ceata, ma innec in ea desi plutesc…

ceva, aievea, imi trebuie un anume sentiment, pe care l-am pierdut printre iernile sufletului meu.aud zgomote in departare caci aproape de mine imi zumzaie linistea, o liniste

moarta, ascult cum se tese noaptea ce invaluie intr-un colb de praf chirate de copil ce lesne se deslusec si mor cu sinceritate…
si totusi neg chiar si lumina, chiar si linistea mormantului imi pare vivace, caci akum eu dau tonul, eu fac muzica, eu imi implantez ganduri ce se nasc din clipele traite sau imaginate,

cu toate ca ele au fost aici, in cerbelul inca de la inceputuri, pe cand eram intre doua punti, intre doua taramuri -ale mortii si al vietii- tonul intoarcerii la origini, spre inocenta furata

de o societate muribunda, ce m-a acaparat in totalitate.asta a fost sa fie,trebuia sa cresc, sa devin, sa expulzez nevoile in afara mea, sa extirp senzatiile pure si sa le echilibrez, sa

decad astfel, sa fiu un om si nu un copil…
merg pe drumul pe care l-am ales, uneori poposesc prin diferite locuri, care mai de care mai interesante, insa nu am cum sa opresc sau sa fac cale intoarsa.
am trait un sentiment ciudat, sentimentul ratarii, amestecat cu cel al inutilitatii.nu eram sigur pana atunci, insa atunci m-a strafulgerat sunt un nimic…
nici nu mai conteaza, insa cred ca trebuie depun armele, sa fac ceva din viata asta stupida pe care o duc, mai sunt uneori si bucurii in ea.ar fi chiar starniu pt mine ca temelia vietii

mele sa fie una bazata numa si numa pe fericire-fara doar si poate as fi avut o viata falsa si searbada, asa cel putin simt pulsul eternitati clipelor…
cat de mult asa dori sa vad unele dorinte de ale mele implinite, cu toate ca stiu ca sunt imposibile…
vremea ratacirii in cautarea propiei identitati a cam luat sfarsit, e un inceput de echilibristica intre maturitate si puberate tarzie, am pierdut multe momente frumoase in viata mea pt

ca is un individ imprevizibil…pt aceasta societate, sunt un reformator al moralitatii putrede,un schingiutor al insusirilor negative ale celor ce ma incojor si cu care habitez in acest

dezmat al simturilor de orice fel numit viata, si totusi is eternul ratacitor al idealurilor false, un puternic refractar al standerdelor impuse de gloata asta in care ma scald.sunt

asemenea unui virus pt o societate molcoma si ieratoare cu indivizi ce isi priponesc eul de tarusul perisat al moralitatii

atunci la ce bun aceasta vapaie muribunda de litere…
cred ca romani sunt ultimii oameni, neste oameni ce fura viitorul altora, neste oameni ce in continuare cred ca a fura e un lucru bun, ce demonstreaza curaj si pricepere si care

implica inteligenta incomensurabila, insa prabusirea aceata morala a romanului nu are loc, pt ca trebuie sa cada de undeva, insa cum moralitatea romanului e una zero sau putin

peste aceasta , aceasta societate bolnava e una damnata spre desuetudine morala printre oamenii ce par stalpii societatii, oameni normali cu cariere stralucite, dar care au gustat

din adictiunea unui drog f puternic, atat de potent incat sterge constiinta cu totul, drogul trufiei ce iti este oferit numa de puterea banului, un gunoi dupa care alearga si isi irosesc

infinitatea clipelor mase intregi, de la snobi pana la cei mai mari aparatori ai moraliti
cred ca uneori pot indplini multe dorinte, numa sa ma rogi frumos…
astazi am avut o zi incarcata si stresanta, asa de stresanata incat am uitat de mine, insa nu cred ca trebuie sa mai existe o zi ca asta, zi in care aproape am satisfacut multe

dorinte…si multe taskuri, asemenea unui calculator…
urasc caldura asta sufocanta ce parca imi sterpeleste si ultimile puteri, pe o asemenea vreme is ambiguu in exprimare, atat de ambiguu incat nici eu nu imi dau seama uneori de

intentiile mele.
ador insinuarea asta dulce a serii- copilul asta inca nebotezat al noptii ce va sa vina- is readus la viata de briza molcoma a serii ce se pogoara inspre fata-mi asudata de mersul meu

nocturn si singuratic cu bicicleta pe strazile pustiite de bezna si pline de sunete ale satului in care am fost ostracizat de mersul unei societati ce cauta doar umanoizi servili si

conformisti, neste yesmeni ai imbuibari sociale pe scara efemera a unei societati ce se afla in .
imi e cu neputinta sa ma apropii de cineva, sufleteste, ca fizic e altceva.is atat de stangace cand vine vb sa stabilesc contacte si sa ofer o prietenie sincera persoanelor dragi din jurul

meu, simt asta, cu toate ca am nevoie de o relatie in perioada asta a anului, cu toate ca is pregatit, nu se mai gaseste o eva interesata de mine asa ca ma voi lasa pagubas.ma voi

baga in barlog si basta.

ce faci azi daca maine nu ai nimic de facut, iti faci de lucru, adica te pregatesti pt o lene binemeritata.
duminica e ziua in care vreau sa uit…chiar totul, uneori imi iese, ma dematerializez si imi transform gandurile in carne pe care o sfasai cu gemete ascutite si prelungi.is asmutit de

dureri grele ca si foametea umana, una crunta, sa caut la nesfarsit noi si noi cunostinte, sa procesez diverse variabile…insa nimic nu e mai volatil ca reputatia, asta nimic nu tio poate

reda, nici macar timpul…
sunt ca un razboinic vesnic pregatit de mars ce isi epuizeaza intreaga sa energie in exercitii stupide ce nu va cunoaste niciodata inclestarea in lupta…si tocmai

e cald, caldura de dinaintea ploii, sper sa nu mai ploua desi in anii trecuti abia asteptam ploile de vara, insa acum e diferit, e prea multa caldura si umezeala, insa is destul de iertator

azi.
plec cu gandul, des de acas, in speranta ca nu voi fi nevoit sa o fac fizic, prin fel si fel de lumi care mai de care ma iinteresante, cu siguranta nu mi se pare ca e in altfel si lumea

imaginara decat in cea reala…
toropit de caldura ce ma inunda in camera mea din centrul casei is concentrat, ma asteapta un energizant in frigider dar nu e bine sa bei energizant la ora asta tarzie din noapte,

unde mai pui ca am mai baut unul si efectul inca il resimt din plin.
maine sper sa rezolv o treaba, numa ca trebuie sa fac eforturi pt a realiza ceva cat de cat bine.
sunt destul de bine ancorat in realitatile zile, zic eu :), lucru ce ma face nefericit, in maj timpului.sper sa imi treaca, macar o perioada.astept insa o schimbare in madularele

societatii, una ce parca imi sufla in coaste si ma anima…
stiu ca simturile ma amagesc, ma vad intro lumina buna, atat de buna incat ma scald in razele ei si merg enigmatic spre noi si noi orizonturi.am uitat sa mai fiu copil azi, caci lumea

nu mai e in a sa copilarie, astfel calitatile acestei lumi muribunde se revarsa asupra-mi ca o delta.sufletul meu fiind colmatat de rezidurile ultimei zvacniri ale ei.lumea e in fibrilatie,

pamantul e plin de zdrahoni lacomi de puterea banului, numa eu is cel ce cauta defibrilatorul…
in ale lumii valuri fost-am aruncat de multele-mi incercari de a vedea ce se afla dincolo de necunscut, de orizont, pacat ca nu mi-am cautat menirea si implinirea in prostie.o! dar

prostia uneori poate fi mai periculoasa decat inteligenta caci prostia nu are procese de constiinta, ea musca si acapareaza totul in jur ca un gaz sarin, ucide genialitatea umana intro

clipita, se insinueaza si se instaleaza acolo unde esti cel mai putin probabil sa muste…
sunt prost, deci exist, is cel ce vibreaza la unison cu aceasta lume muribunda, cu toate ca atunci candva puteam sa tin lumea int-un deget…
blestem crunt primit-am de la zei caci fara sa vreau, refuzat-am lumea, caci schimbul de generatii nu ma palpita atunci…sa imi petrec restul zilelor in haina alba puritatii propiilor

sentimente, pacat ca eu mor, putin cate putin, in fiecare clipa, tanguidu-ma amarnic de zeul bland sa imi deschida portile misterului…

ma uit la cerul albastru, cuprins de o incomensurabila melancolie, sunt ultimul din specia uman, ultimul invingator-zic- caci dupa mine nu va fi nimc, la mine se va opri evolutia speciei

umane, mai toate semnle o arata, ma refer la semnele pamantului caci nu mai e cale de avant odata ce ai pasit pe ultima treapta-poate doar spre abis-treapta invingatorului, cu

mine se stinge ultima licarire a universului uman, caci omul e programat sa se autodistruga si sa distruga orisice urma a salasluirii armoniei dintre om si natura, armonie ce s-a

destramat in clipa cand omul s-a depasit pe sine si a devenit supremul animal…
oamenii, nu ii voi intelege niciodata pe deplin, insa ma straduiesc, e atat de greu sa desluseti misterul din spatele fiecarui om.
o caldura ma inmoaie atunci cand vad oameni care se bucura, care traiesc in armonie cu ei insisi, imi place sa descompun cuvintele pe care le rosteste un om cad este in ras a sa

inima si bucuria curge ca un fluviu intre mine si el.imi place sa imi impartasesc bucuria acea pura, nevinovata ca de copil atunci cand faci ceva maret ca o privire mesianica ce

linistete si mantuie clipele.
ador lasarea intunericului vara, caci simturile se ascut si patrund si deslusec linistea ce bantuie sufletele de atata amar de vreme, caci cu totii ne visam ultimile clipe insa putini sunt

aceia care se pregatesc pt ele.a vent clipa in care trebuie sa invat a muri, caci nu exista perfectiune umana in afara mortii…

sunt zile in care nu faci nimic, stai si trandavesti insa astazi a foat o zi mai speciala, una in care am alergat f mult.asa de mult incat am uitat de mine, sunt frant de oboseala insa cu

zambetul pe buze-am reusit-am rezolvat cat de cat o problema.
ador vara, insa nu am mai vazut o asemenea vara ploioasa de prin 2005 de la inundatii, hmm, nu e de bun augur aceasta ploaie…
am fost foarte ocupat zilele astea, numa ca mi-a mers bine, in sensul ca mi-au reusit toate demersurile.
am nevoie de somn, f mult somn ma voi baga in barlog si nu voi mai iesi din el pana cand nu ma voi odihini cum se cuvine…

da, sunt atatea de facut pe lumea asta, insa eu aleg sa nu fac nimik, nu ma mai intereseaza nimika, nici macar ziua de maine…
am ales linistea, o retragere din fata nimicnicei semintiei umane…
is la capatul ultimei licariri a sperantei caci cu acest post, voi sterge chiar si urma acesteia…
sunt pe kale sa imi realizez echilibrul, sunt atatea pe care le-am aruncat din talerele balentei incat am ramas cu sufletul gol, dar…pur…
am renuntat la iubire, nu ma mai intereseaza iubirea ca sentiment ci ca senzualitate, o iubire carnala, un bestiala…am noroc ca inca le detin…nu insa si iubirea sufleteasca…
n s
si akum se cere o judecata la rece…postul de mai jos…nu e o intamplare… e un fenomen cvasiprezent in societatea romaneasca la toate etniile din romania inclusiv la

majoritari…ura fata seaman, care se traduce prin ura,multa si foarte multa din ea, un asemenea individ nu face cinste acestei tari, nu imi vine sa cred nici akum ca am purtat acea

discutie, imi e sila de o asemenea gandire contraproductiva si total gresita din toate punctele de vedere, i

in rest e bine ca e bine…
nu prea am mai deschis tv si in genere cand il deschid privesc doar la prg de muzica…

ce placut e sa fii fericit, uneori imi aduc aminte de fericire ca de ceva insignifiant, un orizont trecut pe care eu orbul de mine nu o sa il mai vad niciodat…
sunt atata vorbe ce mi le-ai scrijleit in minte asemeni unui batran alchimist, pe care le pretuiesc, insa nu de vorbe aveam eu nevoie, nu de zambete senine ci aveam nevoie sa ma

faci fericit…
fericirea la mine nu are nevoie de definitii pompoase de genul sa formam intregul ci aveam nevoie sa sting intunericul din mine cu lumina ta…caci fiecare barbat ascunde in suflet

universuri negre ce mor si subcomba sub propiai greutate a libertatii.si ce sa faci cu atata amar de liberate cand iti trebuie doar o scanteie din partea EI pentru a aprinde universul. ei

da fericire, caci de toate am avut parte mai putin de fericire, oricum fericirea e ceva trecator ca un fulger, ca un adevar suprem-volatil si inflamabil dar si exploziv in mare masura-ca

o efemerida…
sunt atatea suflete ce au pierit, atatea milioane ce nu au avut vreo vina si au murit striviti de cizma mintilor diabolice ale unor scelerati…
astazi am avut o revelatie…is oare prins in mrejele adevarului imediat, de complezenta,un adevar barbar si simplu ce nu a apucat sa fie descompus de prisma judecatii ultime.spun

asta ca de prea de multe ori ma insel de la o vreme incoace cu privire la unele chestiuni.
sunt extenuat, nu mai am ce sa dau, chiar nimic…caci nu mai am acumulat mai nimic, am lasat la o parte observatia mama tuturor lucrurilor bune…asa ca tre sa vad ce voi face in

continuare, sper sa scap de perioada blestemata din viata mea ca nu o mai suport.as dori sa fiu prost si sa nu mai analizez atat de mult lucrurile, ar trebui sa fiu mai direct caci un

om inteligent poate mima prostia
ce ar fi daca suntem cei alesi, e timpul sa alergam soarele si sa na trezim cat inca mai aburim oglida, vita e cursa spre moarte, nu cred ca exista persoana care sa castige ceva pe

lumea asta decat o moarte fulgeratoare.nu sunt cel mai in masura sa aduc ceva nou lumii asteia asa cum nici viata nu imi aduce noutatea ultima, maximul ei ce niciodata nu il voi

cuprinde…
is mhmur inca dupa moartea ce mi-a precedat vietii, caci destinul unui om e asemenea unui cerc, moarte si viata au origini comune…omul insusi
as trage cortina pe ochii mei plansi de atata amar de vreme si a venit clipa marturisirii ultime, a cuvantului final, insa mie scarba de viata, nu mai aud iarba cum creste ci doar ascult

sunetul coasei…mortii.is sedat de nimcnicea ce imi apasa destinul sa caut placerea, insa cerbelul meu a extirpat senzorii placerii,adar nu imi mai ramane decat plictisul, intoarecerea

acasa, lungul drum spre casa in patria unde durerea si intristarea au disparut dar plec des sa caut…o fiinta rupta din lumina ce candva imi asezase existenta pe fagasul pozitvului din

viata, caci ea ma patrundea cu trupul ei de o perfectiune desavarsita…
ador lumina in care am fost scaldat de mirobolantai prezenta, is trist ca si o lume fara sunete, caci fusesem o simfonie a luminii, un curcubeu ce arata legamantul meu cu lumea.is

mic in fata urgiei timpului ce imi imbalsameaza trairi si clipe ce nu vor muri niciodata, cu toate ca eu mor clipa de clipa fara tine…
sorb viata cu nesat, stiind ca esti fericita.poate ca asa era mai bine,sa ne desparta destinul pe veci.plec in lume cu grimasa unui clovn fericit ce face lumea sa rada, numa eu imi vad

makiajul cum se topeste in plansete crunte-invizibile de altfel, pe care mi le ascund prin suflet-pulsul inimi imi vesteste crunte zvonuri, is pe ultimele clipe, in zbucium crunt, o eterna

dezamagire…
nu-mi mai pasa, desi is apasat de gandurile actiunii, as demara un program din care sa lipseasca indoiala, unul care sa ma salveze, insa nu prea merit…
astazi nu ma mai surprinde nimic, is terminat din punct de vedere al surprizelor…caci vazut-am toate situatiile…
si cand te gandesti ca odinioara doream sa fiu unul…si cate dezamagiri ma asteapta ahaha…
eu nu sunt ca alti, mie imi place viata la tara, insa sa am cam aproape utilitatile de la oras…le am…cu toate ca a trebuit sa astept multi, f multi ani…pt mine acesti ani au insemnat

calcarea pe inima si cedarea in fata dorintei…
asteptarea perpetua a mea e una maligna caci imi va manca restul zilelor in cautarea solutiior de creare a unui climat normal intro romanie rurala ce inca pastreaza un iz de

descompunere sociala, o filoxera ce imi ditruge contactul cu prietenii mei, ma rog fostii…
maine sper sa fie o zi banala caci nu mai am chef de nimic, nici macar lucrurile importante in viata-pierderea timpului, is cat de cat multumit de mine astazi caci am ajuns la

concluzia ca steaua mea norocoasa nu a stralucit niciodata si nici nu are de gand, cat despre partea cu facutul norocului-capul nu prea ma ajuta la asemnea demersuri-insa is artist

la esecuri, in viata asta am esuat ori de cate ori era important pt mine, pt modjoul meu asa ca is ca o epava esuata din punct de vedere emotional, eul meu si-a inchis portile raiului

si nu ma asculta si nici nu mai indeplineste rugaciuni…
o!dulcere nepasare, temut conducator al destinului meu arunca-ma in pragul disperarii si intemniteaza-ma in eternul zid al tacerii imaginatiei, caci nu mai vreau sa posed

cunoasterea asta ce ma saruta ca o curva statuta si atearpa vorba lu cineva cunoscut:cunoasterea fara imaginatie nu valoreaza nimik…

SUNT destul de maleabil si ductil incat trebe sa fie explicatie:sunt prost, caci altfel nu vad de ce am aceste calitati desi chiar si aurul le are si el e atat de pretios, sa fiu si eu la fel de

pretios?miramas…
soarele abunda in lumina, razele lui imi sunt picurate in inima mea iar eu savurez orice clipa a eternitatii ce inca imi e harazita, salasluiesc pe potecile unde brate de granit lupatatau

cu vitregiile sortii si unde au invins…

mda razboi si totusi, de ce ?p ca suntem prea multi pe pamant, nu ne mai suportam si cu asta basta.ce fain ar fi ca intreaga lume sa fie cuprinsa de razboi, un razboi al foametei si

al secetei…
si asa se ve ispravi cu toate, inclusiv cu dezagregarea asta a neamului romanesc, care si asa e o creatie artificiala a umanistilor ce nu a prins…
dar sunt atatea lucruri despre care as vb aici incat le las loc…
sunt zile in care as dori sa scriu mai mult si mai multe insa ma abtin, nu vreau sa imi dezvalui intreg dezgustul fata de oameni caci daca esti dezgustat de ei atunci esti dezgustat si

de tine…
cum sa fac sa uit totul?
nu prea as vrea sa mai dau cep impresiilor dezamagirilor mele dar iacata ca vin…
mai acum cateva sapatamani aparea o duduie la tv si zicea ca nu trebe’ sa mai avem pareri despre societate altele decat versiunea oficiala…hmm dar mie nu imi pasa, ce, la

puscaria nu sunt oameni?
cum vad eu societate zilelor noastre:
e doar o palida ramasita a zilelor bune de odinioara in care omul avea valoarea lui si in care chiar si sclavii erau liberi in gandire, akum propaganda scolara impune noi si noi limite

stirbind libertatea si inlocuindo cu surogate…
e atat de placut sa iesi din sistem si sa stai pe un cap de pod si sa il privesti cum se misca cu viteza…melcului…
adanc e somnul ratiunii caci nu se poate atfel…somnul ratiunii romanilor…
hmm stau mai tot timpul si judec uneori stramb alteori drept depinde ce judecata aplic rezultatelot de dupa…
dar ce imi pasa mie de o natiune atat de mica?

ma voi abandona plictisului si ma voi sinucide…social…e greu de realizat si asta dar nu iti trebuie prea multe cand deja esti acolo…in mijlocul plictisului…inconjurat doar de apele

involburate ale solitudinii singuratatii…
oare sa fiu eu singurul animal ce isi asterne destinul in fata sinuciderii prin plictis, cand ma refer la sinucidere prin plictis inteleg faptul ca nu te mai poti intoarce la artizanatul

creatiei, a savarsirii, a actiunii ci te intorci in radacina timpului, a trupului universului din care ai fost extirpat fara vreo vrere si fara ca sa fi fost intrebat daca esti pro sau contra…
plec dar ud de idei nebunesti si cu camasa ludului in traista, zic plec cand de fapt universul ma misca, atat de grav incat inertia musca adanc materia distrugand inadata orice

bondage inchegat in negura vremurilor intre mine si natura, intre trup si spirit….mai sunt putine zile pana cand voi acorda un ultimatum eului meu, ii voi face o propunere pe care nu

o poate refuza,dupa care voi introduce blizzkriegul, ce strasnic l-am pregatit, ca o metoda de existenta…un fel de a fi de al meu pe care il uitasem si care imi oferea pana mai akum

cativa ani scutirea de suferinta caci devenisem imun la suferinta exterioara caci izbutisem sa aduc atatea pagube vrajamsului-eul meu perfid de lucid si realist- incat venise clipa

uitarii si a iertarii…
voi lasa in urma tot ce mi-a fost harazit, chiar si clipele frumoase ce va sa vina caci nu ma mai intereseaza decat sa fac ultimul pas…caci nu mai am ce face pe aceasta lume locul

meu il urasc …am vazut astazi cam cat de mult imi face pielea…e una din acele blestemate zile in care realizezi ca de fapt esti singur pe lume, si nici o carne umblatore nu iti poate

umple acel gol ce il ai in tine odata cu nasterea ta…
maine imi voi sterge hi5 si imi voi pune in cui messul ca nu ma mai intereseaza mai nimic in lumea asta, am devenit si eu perfid, nu ma mai intereseaza nimika decat persoana

mea..asa ca nu mai sunt multe de spus…am decazut atat de mult incat imi e scarba chiar si de mine dar ce sa mai vb de restul…
ziua asta blestemata ca si un soare negru de iarna, mi-a frant aripile si am cazut atat de adanc incat si acum cad…asa e cand nu ti-ai invins toate dorintele…si cat m-am chinuit…
in zile ca asta ce inca nu s-a incheiat realizezi cam cat de mic e impactul tau asupra celor din jur, si cat de mare e influenta lor asupra ta…de fapt toul e o gradina de zarzavat, cand

esti morcov trebuie sa fii morcov si nu ceapa…altfel risti sa ajungi la iepuri si nu pe masa oamenilor adica: tine mana inclestata pe fraiele destinului tau si nu te abate din drum nici

macar pt o soarta ce pare mai buna decat pe cea care ti-ai aleso.
maine voi abandona orice plan, nu voi mai face nimika…nici macar pt mine…voi deveni doar martor la trecerea timpului…ma voi sinucide prin plictis…

uneori trec granita viselor si le confund cu realitatea, insa doar pt o secunda caci implacabila realitate musca din mine ca un aligator ce nu isi mai dezlipeste falcile din imbaratisarea-i

dureroasa…
a da totul- ce cuvant fara noima pt mine caci eu am dat totul si asta ti se poate intampla o singura data, cum in fiecare zi ti se cere totul nu mai pot avea ”succesuri” pe nici un plan

deci sunt sortit esecului…:)
urasc lumea asta ce seamna cu un vertij si eu sunt un mijlocului ei ca o constanta, in orice caz urasc sa ma adaptez ei caci nu am nimic de castigat daca o fac, caci lumea mea a

pierit in clipa in care am inteles ca nimik nu poate fi perfect caci eu sunt in cautarea perfectiunii lucrurilor…
un singur lucru e perfect pe lumea asta :perfectiunea imperfectiunii lucrurilor…
am inceput sa nu mai am incredere in oameni asa ca tre sa vad ce pot face pt ai evita, imi voi imbalsama trupul intro panza de paianjen si imi voi inocula singur otrava dulce a

nimcnicei trecerii in zadar a clipelor…
si totusi…lumea asta e asa cum e, eu o vad alba sau neagra desi lumina o coloreaza pt restul lumii in culorii diafane…stiu ca nu sunt decat o biata pata de culoare in corola de

minuni a lumi insa imi refuz rolul de looser, refuz sa il joc, inainte eram maestru astazi mi-am pus ghetele in cui caci gadele a executat pe saltinbancul de la curtea regelui deorece

vrea faze noi regele…

extrem de nemultumit is de vrerea lucrurilor incat am decis sa fac totul impotriva lor…cat de mult as fi vrut sama fi nascut in alta tara mai normala decat asta in care imi pierd

vremea, desi poate ca m-am impacat cu ideea …
hmm, sunt atatea lucruri pe care sper sale fac in viata asta trista a mea incat am de gand sa le las doar in proiect si am de gand sa le las sa imi vina ele in cale si nu le voi mai cauta

ca pana akum…
mda, u simt o stare de lehamite, incat cred ca e mai bine sa o innec intro betie…

da, se apropie, simt flacarile iadului, miros carnea aburinda de caldura si totusi pasesc implacabil catre sfarsit.
rad in fata oamenilor ca si cand nu mi-ar pasa, sunt paiata ce te face sa razi zi de zi, sunt nimicul ce te face pe tine un munte, insa niciodata tu nu poti fi ca mine caci nu ai gena

nefericirii, o! dar divin multumescu-ti de salasluire in oranduirea-mi sufleteasca.sunt doar un monstru de luciditate, caci asa sunt nefericitii, simt realitatea asa cum e si se percep in

conformitate si se relationeaza in functie de ea…
e atata tristete si atata bucurie ce ma asteapta incat le voi da un ultimatum caci le voi extirpa salasluirea in ultimile mele zile pe pamantul asta subred ca si o dusumea atacata de

termite…
plec dar…ma voi intoarce curand caci plictisul imi ravaseste surasul si clipele mi se par enorme grimase unui zeu perfid si bland…
savarsesc crime perfecte ucigand zeci de slove ce cad…natang atrase de abisul negru al sufletului meu…sedimentand un munte in oceanul singuratatii mele printre oameni, vorblele

mele, molatec fierte in iadul sfarsitului catre care am pasit ies ca un icebarg in fata titanicului univers uman si il scufunda…si astefel pasind si el incet dar sigur catre abisul de und

sa cobor ochi-mi in interiorul meu sa adulmec ultimile ramasite ale eului ce inca imi tese viitoare amintiri legate de tine.nu mai pot sa flamanzesc spiritual am nevoie sa inlocui

surogatul cu o hrana consistenta.
imi revars cuvintele in desertul alb al hartiei virtuale, sperand la o regasire.trec clipe lungi ce parca nu isi mai gasesc sfarsitul, moartea vine iar in ochi-mi de vapaie, plec in teatrul de

razboi descult, in mana cu toiag plin de rani perfide ce marturisesc autoflagelare-ami in fata impardonabilului timp pierdut…
dese imi sunt necazurile, bucuriile asisderea, numa ca eu imi aleg cu grija ce sa retin pe cerebel caci nu din bucurii poti face temelii caselor ultimilor clipe de luciditate, zidaria o mai

poti face cu bucurii dar temelia se face intotdeauna cu necazuri caci ele is constante si trainice redute ale omului nefericit.

atat de relaxat incat imi permit sa iau in zeflemea aproape orice subiect…numai ca trezirea din visare eaduce la suprafata o realitate atat de crunta si de scarbavnica incat mi se

inclesteaza gura si nu mai pot rosti prea multe cuvinte…
am atata energie acumulata in mine, atata forta potentiala incat daca as revarsa un dram din ea as rasturna lumea, insa de ce as faceo, merita lumea asta vreo apreciere din partea

mea sau consideratie, o lume muribunda ce trage sa moara si care aproape ca si-a dat duhul pe pe patul de moarte nu are nevoie de sfaturi de la popa ci o butelie cu oxigen, insa eu

voi aprinde primul lumnarea de la captaiul ei, si, odata cu aprinderea ei ii voi inchide ochii…
stau si ma gandesc cat de perfecta e lumea asta, atat de perfecta incat inclin sa cred ca omul nu avea cum sa fie creatia lumii, ci o emanatie din obscuritatea satanica a naturii.da

natura e malefica, caci altfel nu pot sa mai inaintez, nu pot sa mai misc un pas, nu mai pot initializa in mintea mea nici un proiect, nici macar pe cel al salvarii…anume:sinucidere prin

plictis…
si totusi prin acel ceva maelfic ce coabiteaza in adancul celulelor mele colcaie bunatatea, un singur lucru bun poate topi si sterge cu buretele o infinitate de lucruri rele…asa cum in

viata de zi cu zi nu prea intalnesti genii, ele -geniile- ne guverneaza viata prin simpilatea extraordinara a bunatatii lor, geniul unora eviscereaza uneori permanent tumoarea maligna

a

lumina…
acela in care un geniu nepereche, un fiu al zeilor , un dar al grecilor…a incropit un schelet-un precursor pe care se bazeaza lumea in care traiesc [EU] pt scurt timp o lume ce avea

sa se nasca abia dupa mii de ani desi in vremea LUI UMBLA ecvestru…
va urma…
SUNT SUTE de momente din viata asta pe care le-as uita, insa sunt sigur ca nu o pot face si asta deranjeaza.
cu alte cuvinte mi-e scarba domnle de asa zisi aparatori ai bunastarii oamenilor.in trecut oamenii se cautau unii pe altii pt a pune in comun bunurile si nu numai pt a supravietui,

akum aceasta supravietuire se pare ca depinde de o cat mai detasare fata luicrurile lumesti…bine ca exista cazuri de saraci ajunsi bogati si care nu se mai satura de bogatii.insa nu

cred ca un om echilibarat va deborda de prostie si isi va risipi energia pt a se remarca material.cum se face insa ca aunci cand cineva nu face nimic pt a iesi in evidenta e blamat de

societate noastra primitiva…
akum ca mi-am adus aminte se pare ca nu mai trebuie sa caut sa fac ceva pt societate caci societatea insasi nu vrea sa fac ceva bun pt ea asa ca nu ramane altceva de facut decat

sa imi sui saci in caruta,stiu ca nu are nici o noima ce am zis, mai conteaza ?

Tim

Read more posts by this author.

Subscribe to Trei Puncte

Get the latest posts delivered right to your inbox.

or subscribe via RSS with Feedly!
.