(no title)

nu-mi propun nimic uneori, nu-mi mai propun nici macar o sansa, nu mai am de ce sa mi-o acord…
sistemul, intodeauna uram sistemul asta imediat ce aflam de el sau poate asa suntem claditi. chiar daca noi suntem cei care furnizam energia sistemului caci far’ de noi nimic nu se poate pune in miscare si e atat de simplu sa faci parte din sistem.
azi, am revazut un film, hmm cred ca e filmul vietii mele, nu va ma mai fi altul ca el care sa imi miste fiecare celula si sa ma marcheze atat de profund. si totusi e simfonia ce ne bantuie auzul, care ne colcaie visele, aceasta intreprindere a reverberatiei aerului din timpanele noastre face ca realitatea sa aiba menirea unica de a impleti elmentele ce sunt palbabile oricarui muritor de rand cu absurdul neputintelor noastre.
si e atat de multa neputinta in spatele sistemului incat fiecare element tinde sa erupa de sub tutela utopiei sub care se naste caci la un moment dat prinsoarea asta a mintii in trupul si carnea cu care e inzestrata eclozeaza miscand ochii minti spre adevar: suntem liberi, cu o singura conditie, sa nu expunem adevarurile noastre ultime lumii…suntem atat de dresati ca unori uitam sa mai fim noi insine chiar si cand suntem singuri in prezenta mortii, si noi suntem intodeauna singuri, atat de singuri.
uneori, mi-as fi dorit un razboi perpetuu in care sa zaca ultimele ramasite ale omenirii, scursuri ce ar face sa paleasca chiar si ultima licarire a gloriei umanitatii… e imposibil! stiu ca imi doresc numai lucruri nerealizabile cu toate ca is un om realist, cel putin asa ma cosider. acest macel intre indivizi relativ asemantori duce cateodata la cele mai puternice sentimente ce nu ar fi izvorat la lumina, nici macar la moartea omenirii… si totusi o astept, poate mai voi insela.

Tim

Read more posts by this author.

Subscribe to Trei Puncte

Get the latest posts delivered right to your inbox.

or subscribe via RSS with Feedly!
.